Activitati

Tură pe varful Igniş (1307 m) – 7.03.2010

 

E iarăşi week-end, deci e tură. O tură stabilită pe ultima sută de metri. Dacă iniţial s-a propus o tură nouă, respectiv urcare pe valea Borcutului şi coborâre pe valea Usturoiului, soarele ce era prognozat pentru duminică ne-a schimbat planul şi am hotărât să mergem undeva “sus”. Întrucât cel mai sus şi mai aproape este vf. Igniş (1307 m), am zis: “Igniş, here we come!”

Duminică, 7 martie 2010, am urmat pentru început traseul autobuzului nr. 1, cu plecare la ora 8 şi 10 din staţia de lângă gara C.F.R. Pe câţiva colegi i-am cules de pe traseu, respectiv din staţia din Piaţa Revoluţiei şi de lângă Ramira.

Suntem 8 persoane de data asta şi sunt reprezentate multe categorii de vârstă. În autobuz povestim fiecare ce am făcut în week-end; astfel, unii au făcut prăjitură cu mere şi prune, alţii doar au mâncat prăjiturile făcute de alţii, mai exact eclere, unii au făcut livrări şi planuri pentru transportul sensibililor pui în vârstă  de numai o zi, unii au avut treabă cu fertilizarea solului, alţii au pierdut zilele şi nopţile prin cluburi şi cu chefuri, şi se laudă cu asta, şi în fine, unii mai norocoşi, au făcut doar teme. Însă toate astea le-am lăsat de-o parte pentru câteva ore şi ne-am dat toţi întâlnire cu muntele.

Coborâm din autobuz în staţia de la Podul Limpedea. Ne punem parazăpezile. Mezinul expediţiei, Norbi, are probleme cu parazăpezile care nu se vor nicicum puse pe picioarele lui. E prima dată când le încearcă iarna asta şi poate asta e pricina. Lorant încearcă din greu să le potrivească, le pune, le dă jos şi le pune din nou, şi tot aşa până reuşeşte.

În fine, pornim la drum pe traseul cu marcaj triunghi roşu. Acesta are o lungime de 17 km, diferenţă de nivel +1050 m, -300 m, durata de parcurgere 5-6 ore şi face legătura dintre Baia Mare şi Izvoare peste Igniş.

Traseul porneşte de la fosta carieră Limpedea, acum rezervaţie naturală, de pe valea Firizei, dintre cartierele Ferneziu şi Lunci.

Marcajul urmează spre est drumul pe Valea Jidovoaia. Urcăm pe strada Limpedea, stradă al cărui nume e relativ recent, de anul trecut mai exact. Carosabilul e plin cu bucăţi de sare rămase din antiderapantul care a fost aruncat din plin.

Apoi marcajul trece prin cariera Tăul Roşu.

 Aici ne întâmpină …câinii. Ne sunt prieteni vechi, căci îi întâlnim în fiecare tură pe acest traseu. În semn de prietenie, Ionuţ le-a adus cornuri. Rucsacul lui e plin cu bunătăţi pentru patrupede. Acestea ne însoţesc până ce se termină cornurile. Sebi atrage şi el atenţia căţeluşilor, căci îşi scotoceşte prin rucsac, de unde scoate o banană îngheţată, căreia i-a venit sfârşitul după nu se ştie câte zile de singurătate petrecute în dubiţa lui Sebi, după cum el ne mărturiseşte.

Un paznic de la carieră ne întreabă unde mergem cu un zâmbet larg şi ne urează drum bun.

 

Un strat fin de zăpadă acoperă drumul îngheţat pe care urcăm. Zărim printre copaci soarele.

Intrăm apoi în zona depresionară Gropa Chiuzbăii, agreabil loc de agrement, căci sunt multe case de vacanţă, cu o vedere deosebită spre abruptul sudic al Ignişului.

 Facem o oprire la harta expusă tocmai în locul de unde încep şi se intersectează câteva trasee turistice.

De aici avem o privelişte minunată spre vf. Igniş şi dealurile dimprejur scăldate în soarele dimineţii. Vf. Igniş nu ni se dezvăluie, căci e ascuns după nori şi parcă se cere decoperit încetul cu încetul.

Aici părăsim marcajul triunghi roşu şi apucăm traseul punct albastru.

Acest traseu are o lungime de 4 km, diferenţă de nivel +800 m, durata de parcurgere 2 ore jumătate. Poteca începe în Groapa Chiuzbăii, urcând spre nord.

Acesta ne duce după câteva sute de metri la un izvor cu apă de borcut numit Borcutul Chiuzbăii. Aici este amenajat un acoperiş original care adăposteşte fântâna din lemn şi câteva băncuţe împrejurul fântânii.

Luăm micul dejun în timp ce urmărim un filmuleţ, dar nu la televizor, ci pe aparatul foto a lui Ionuţ, film al cărui protagonist e iepuraşul lui în vârstă de aproape un an. Să-i trăiască!

Marcajul urcă spre liziera pădurii aflată într-o mică şa din culmea ce desparte valea Jidovoaia de valea Limpedea.

Înainte de a intra în pădure, aruncăm o ultimă privire spre vale. Facem fotografii şi cei care au îşi scot ochelarii de soare, pe care, din fericire, avem ocazia să-i folosim.

În continuare poteca o ia spre dreapta, urcă pe un picior şi apoi coborâm spre albia unui râuleţ. Urcăm pe cursul acestuia.

Zăpada e din ce în ce mai mare şi face înaintarea destul de greoaie, mai ales că din când în când avem şi obstacole în cale, copaci căzuţi la pământ.

Urcăm preţ de câteva zeci de minute pe cursul râului şi apoi o luăm spre stânga pe o pantă destul de abruptă. Ajungem la un drum forestier unde facem o pauză scurtă pentru a ne încălzi cu puţin ceai şi a savura câteva…nuci.

De aici traseul urcă din nou prin pădure pe cărare. În amonte poteca urcă mai accentuat printr-o zonă cu vegetaţie tânără. Panta e mai abruptă şi pădurea mai deasă. Marcajul e destul de greu de urmărit, căci pe copaci e trecută doar o bulină albă. Aceasta e foarte greu de remarcat şi se contopeşte cu fundalul alb de zăpadă. Avem însă noroc că am mai fost pe aici, cel mai recent în decembrie, cu cîteva zile înainte de Crăciun, şi astfel ştim traseul.

Din când în când scuturăm copacii încărcaţi cu zăpadă, spre deliciul privitorilor şi dezacordul celor aflaţi sub ninsoarea provocată spontan.

Apare şi o victimă, din fericire, nu una umană, ci materială, deci să-i zicem mai bine pagubă şi nu victimă, căci băţul Florinei a cedat în urma unei căzături neprietenoase a purtătoarei lui.

Urmează un urcuş lin până în baza abruptului stâncos al Ignişului şi încep să apară şi primele stânci. Ne oprim să ne tragem sufletul înainte de partea cea mai grea a traseului. Ne echipăm cu mănuşi căci vom avea parte de “umblat în patru labe”.       

Poteca continuă urcuşul pe un jgheab stâncos. Facem slalom printre stânci. Unii urcă mai repede, alţii mai încet. Trebuie să fim foarte atenţi unde călcăm, căci zăpada e foarte mare şi sub ea stau ascunşi bolovani îngheţaţi pe care se poate foarte uşor aluneca. Ne ajutăm unii pe alţii să urcăm.

Această porţiune din traseu e spectaculoasă datorită stâncilor şi gradului de dificultate mare al traseului mai ales pe timp de iarnă.

Înainte de a ieşi din pădure pe platou, facem un mic popas la o masa şi băncuţele de lemn amenajate lângă izvorul Fântâna Neamţului. De aici până pe vârf mai sunt încă 15 minute de urcuş prin golul de munte.

Ne propunem să traversăm platoul şi să ajungem la refugiul din partea opusă a celei de unde venim noi, amplasat în versantul nordic al vârfului Igniş.

Zărim o mare de zăpadă presărată ici colo cu stâncăraie şi brăduţi solitari gârboviţi sub greutatea zăpezii. Nu ni se dezvăluie nimic în depărtare pe vale, căci soarele stă pitit după nori.

Prin ceaţă distingem antenele amplasate tocmai pe vârf, antene ce ni se înfăţişează ca nişte monştrii ameninţători. 

 

Din când în când, perdeaua de nori se desface şi pătrunde soarele până la noi. Se dezvăluie un peisaj minunat. E un joc de lumină şi întuneric, de soare şi de umbră.

Pînă la refugiu urmăm drumul ce coboară spre staţiunea Izvoare. Drumul îl ghicim după parii de lemn care au fost fixaţi pe toată lungimea lui cu scopul de a ghida turistul prin zăpadă.

Refugiul e o iluzie frumoasă, căci suntem cam înfometaţi, obosiţi şi înfriguraţi.

În fine, ajungem la adăpost. Acesta e amplasat chiar la marginea pădurii şi e străjuit de câteva stânci. Acoperişul e plin de zăpadă şi asta face să fie foarte greu de observat din orice loc de pe platou.

Schimbăm hainele ude, ne îmbrăcăm bine şi luăm prânzul la înălţime. Ionuţ ne face o surpriză: rucsacul lui nu adăpostea numai cornuri pentru căţeluşii de la carieră, ci şi o şampanie şi bomboane de ciocolată, pe care le-a cărat atâta drum ca să sărbătorim, aşa puţin, ziua de mâine, 8 Martie.  

 Aflăm prin telefon, de la mama lui Sebi, că ninge, căci noi nu vedem afară, stăm cu uşa refugiului închisă ca să ne ferim de vânt.

Părăsim refugiul sub fulgii de nea. Coborâm pe marcajul triunghi roşu, lăsând în urmă platoul Ignişului şi intrăm în pădure. Coborâm pe piciorul Prihod şi apoi pe vale. Coborârea e relaxantă şi foarte amuzantă, căci ni se mai împleticesc picioarele din când în când şi cădem laţi în zăpadă.

Ajungem la un drum forestier şi la o confluenţă triplă marcată de o troiţă şi de izvorul Arşiţa care e ascuns în dreapta, în aval de drum.

Ninge ca în poveşti. Şi tot ca în poveşti, Ingrid face un îngeraş în zăpadă.

Coborâm pe Valea Plopilor, zărim cantonul silvic şi de aici coborâm pe drumul auto marcat din Groape.

Ne întoarcem în oraş cu acelaşi autobuz nr. 1 care ne găseşte înşiraţi cuminţi pe băncuţa din staţie.

Picioarele noastre ne duc spre casă, însă gândurile şi sufletul nostru au rămas puţin în urmă, undeva sus, pe Igniş.

 

   Semnează: Ingrid si Norbi,

Florina,

 Cosmina, 

Marius,

 Ionuţ,

Lorant

şi Sebi.